povesti de viata -interviu - multumesc d-ra Romina

Jaber Ahmed - erou al războiului cu cuvintele


Jaber Ahmed a absolvit Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universităţii Bucureşti, fiind specialist în problemele legate de Orientul Mijlociu. Până în urmă cu două decenii, Jaber a luptat pentru eliberarea Palestinei. A fost ofiţer superior în cadrul trupelor speciale ale armatei palestiniene, în timpul revoluţiei de eliberare conduse de Yasser Arafat.

“Alo, domnul Jaber Ahmed? .... Da, spuneţi vă rog .... Doresc să vă invit la Timişoara, în cadrul seminarului “Integrarea şi coeziunea socială a resortisaţilor ţărilor terţe” ne-ar face o mare onoare să puteţi participa ... Sunt onorat să primesc o astfel de invitaţie!” ... Şi astfel am avut sansa să îl cunosc pe omul, jurnalistul şi cetăţeanul român Jaber Ahmed.

Cu o privire profundă, mereu cercetătoare însă plină de blândeţe, Jaber Ahmed a participat cu interes la fiecare sesiune a seminarului. Din când în când lua cuvântul iar atunci într-o linişte totală, toate privirile din sală se îndreptau fix înspre el. Cu o voce gravă ne-a vorbit despre Clubul Româno-Arab de Cultură şi Presă a cărui purtător de cuvânt este, despre situaţia comunităţii arabilor din România, despre nevoile acestora şi despre prima sa ţară, Palestina.

La finalul seminarului, mi-am permis să-i răpesc căteva minute pentru a încerca să îl cunosc mai bine pe Jaber Ahmed. Mi-a acceptat invitaţia de a sta de vorba. Ne-am retras în holul hotelului, ne-am asezat confortabil şi am început să spunem poveşti ... adevărate poveşti de viaţă.

Pentru început, spuneţi-mi vă rog, cine este omul Jaber Ahmed?

Jaber Ahmed deţine în sufletului lui un izvor de iubire, fără sfârşit pentru ceilalaţi din jurul lui. Jaber Ahmed este omul care doreşte binele tuturor persoanelor de lângă el. Nu doreşte ca fericirea lui să fie clădită pe suferinţa altora. Crede în prietenie, pune suflet în tot ceea ce face, în orice conferinţă, seminar, congres la care participă. Şi astfel descoperă valori deosebite aşa cum a descoperit şi în cadrul acestui seminar la Timişoara.

Jaber Ahmed este omul care îşi iubeşte ţara natală, Palestina, şi ţara care l-a adoptat, România. Jaber Ahmed este omul care şi-a perdut iubirea de două ori ...

Îmi puteţi spune mai multe despre aceaste iubiri pierdute?

Da, mi-am pierdut iubirea o dată când am luptat pentru Palestina şi simt că mi-am pierdut ţară şi a doua oară, când mi-am pierdut femeia pe care am iubit-o, logodindu-mă cu altcineva... Este o poveste de la începutul vieţii mele, când eram în armată şi am început să vizitez o familie, care aş putea spune că m-a adoptat. Am avut o relaţie deosebită cu acea familie. Acolo erau două fete, una din ele mă îngrijea într-un mod special, simţeam că are pentru mine o grijă deosebită, însă nu am ştiut niciodată că mă iubeşte şi că o iubesc. Ea a fost persoana care mi-a spălat picioarele ... cu un singur pupic nevinovat am descoperit prima iubire sinceră ... din păcate mi-am dat seama de asta când deja eram logodit cu o femeia pe care nu am iubit-o niciodată. Chiar şi acum ţin în sufletul meu această iubire sinceră cu al ei pupic nevinovat.


Sunteţi un cunoscut jurnalist, îmi puteţi spune, de ce ati ales această meserie?

Jurnalistul Jaber Ahmed a devenit jurnalist dupa ce a fost rănit de armata israieliană, în Palestina. Jurnalismul l-am facut pentru a intra în « războiul cuvintelor». Când am fost tânar am luptat în armata palestiniană, am urmat academia militară, am fost învăţat să port arma în mână, însă eu nu sunt un iubitor al armelor, şi astfel m-am decis să mă dedic războiului cu cuvintele ...


Cum a început războiul dumneavoastră cu cuvintele? ... aţi venit în România?

Am venit în România ca un rănit, am venit pe targă, am ajuns să fiu ţinut pe un scaun cu rotile. Am făcut tratament şi în Bucureşti şi în Paris. În tot acest timp, doctori mi-au dat o reţetă care reprezenta pentru mine un cuţit. Mesajul era clar – ca nu voi fi recuperat niciodată. În acel moment îmi era frică să nu devin povară pentru familia mea, şi astfel am decis să fiu prezent. Nefiind iubitor de arme albe sau arme clasice, cu frica de a fi povară în spatele cuiva, am descoperit o nouă armă ... arma pixului şi arma cuvântului, pentru că dialogul începe cu un singur cuvânt dar armele şi războaiele încep cu un singur glonţ. Astfel am ales arma pixului şi puterea cuvantului. M-am decis să lupt. Am participat la un concurs de cultură generală la Bucureşti unde am luat şapte jumate din zece, în cultura mea generală, obţinând o bursă de studii la Universitatea din Bucureşti, unde era o secţie internaţională de jurnalism. Am devenit şef în grupa mea de străini şi astfel am început călătoria mea în lumea jurnalismului.

Spuneti de unde aveti putere să treceti peste toate, peste iubiri pierdute, peste războaie?

Bunul Allah mi-a dat o putere invizibilă, care se numeşte vointă. Vointa de a trăi, voinţa de a descoperi, voinţa de fi prezent mereu în pofida tuturor greutăţilor care mă înconjoară. Am avut voinţă ... am descoperit-o chiar şi după ce am fost rănit.

De ce aţi ales să veniţi în România?

Am cunoscut România inainte de a veni aici. Am citit Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu, George Coşbuc. Îmi amintes “Răscoala”, “Ion” de Liviu Rebreanu, de la care am învaţat foarte mult: iubirea faţă de ţară, am descoperit acolo sentimentul românesc, cel al românului adevărat. În “Pădurea Spânzuraţilor” am învăţat despre iubirea faţă de ţară ... aceste valori atât de similare cu ceea ce am învătat în Palestina. Aşa a fost cu mine. Sunt bucuros că sunt cetăţean român, pentru că eu mi-am dorit o viaţă întreagă să jur credinţă ţării mele Palestina, însă după ce am fost rănit am descoperit că am avut onoarea ca Guvernul şi legislaţia română să-mi ofere cetăţenia română şi am jurat credinţă ţării mele adoptive, României.

Şi cum se vede România prin ochii dv.?

În ochii mei România este o ţară super frumoasă, dar nu e pusă în valoare de unii sau alţii. România trebuie să se mândrească că are o istorie care este legată de Siria veche, drept dovada că Podul lui Apolodor din Damasc pe care a trecut Traian a fost construit de inginerii din Siria Veche. Actele istorice dovedesc relaţiile profunde dintre România şi lumea arabă. Tocmai de aceea găsim acest atac la imaginea noastră comună în lume. Au fost atacuri la arabi pe plan extern, au fost atacuri la români în Italia, pentru că acelaşi pixuri negre au scris despre noi prostii şi au scris despre voi prostii. România merită să o scuturăm de praful care s-a adunat intr-o perioada de timp, de prostime, ca sa nu spun de un regim sau altul, care timp de 60-70 de ani a trecut prin România. Trebuie să avem grijă să ridicăm valorile noastre, tinerii nostri din Romania şi lumea noastra, să ştim cine suntem şi ce am dat lumii. Trebuie să ştim să preţuim valorile, să-i respectăm pe părinţii noştri, să-i respectăm pe vecinii noştri, să ştim că noi aparţinem unor oameni care s-au jertfit pentru această ţară, că Dumnezeu ne-a lăsat atâtă frumuseţe pe care trebuie să o punem în valoare... De aia iubesc Romania!

Şi stiu că nu numai o iubiţi, dar faceţi lucruri în România pentru sufletul românesc şi pentru comunitatea arabă...

Citind opera lui George Coşbuc când a scris “La paşa vine un arab/Cu ochii stinşi cu graiul slab/Sunt paşa, neam de beduin/Şi de la Bab-el-Manteb vin/Să vând pe El Zorab” am descoperit legăturile economice şi comerciale dintre lumea arabă şi România, care datează de multă vreme. Aceste legături au fost scrise de acest poet, George Cosbuc, care a descris sufletul arab. A descris exact relaţiile comerciale şi economice care au fost între lumea românească şi cea arabă. Noi trebuie să scuturăm aceste relaţii ca să le punem în valoare. Romania este asociată cu lumea arabă, şi invers. Impreună cu un grup de oameni mai deştepţi decât mine, mai frumoşi decât mine, mai competenţi decât mine, am înfiinţat Clubul Romano-Arab de Cultură şi Presă.

Spuneti-ne, care sunt activităţile Clubului?

Clubul lucrează în mare parte la imaginea noastră comună, pentru a o pune în valoare pe plan extern si pe plan intern. Acest lucru se realizează prin înfrăţirea cu oraşe, facultăţi, asociaţii, prin colocvii şi seminarii, mese rotunde etc. Aceastea se realizează pentru a sparge gheaţa şi a simţi că suntem o singura bucată. Prin faptul că bunul Allah/Dumnezeu a zis că totul este în asociaţie, şi noi suntem asociaţi în lumea asta, asociaţi în interese, asociaţi prin Dacia şi daci, care au avut legături cu Zenobia din Siria, cu regatul din Palmiera, din Siria veche, din Egipt, care deţine relaţii diplomatice cu România de acum 130 de ani. În Palestina există o biserică în care de 800 de ani rugăciunile şi predicile sunt rostite în limba română. Palestinienii, prin propunerea studenţilor şi oamenilor care au studiat aici, care acum conduc mari instituţii din Palestina, au oferit României un teren în oraşul Ierihon, unde se construieşte acum o biserică romanească. Iar Ierihon este oraş înfrăţit cu Iaşi. Am vrut prin acest club să vă prezentăm valorile noastre comune, religioase, de civilizaţie, culturale.

Vă simt integrat în societatea română. Cum a fost procesul de adaptare, de integrare, de asociere?

Orice relatie intre doi oameni, doi parteneri, este o asociere. Când fură unul de la celălalt sau păcăleşte unul pe celalalt, al treilea asociat, care este garantul, îi lasă pe cei doi să se certe. Garantul, al treilea asociat, este bunul Allah/Dumnezeu. Prietenia este o asociere, iubirea este o asociere, parteneriatul este o asociere, întâlnirea noastră aici la aceast seminar este o asociere. Cine nu crede ca este asociat cu vecinul lui în linişte şi în zona unde traieşte, a blocului, înseamnă că el nu ştie nimic. Asocierea este a noastră, a tuturor. Eu acum cu dumneavoastră suntem asociaţi. Dv. mă intrebaţi, eu răspund, dv aveţi nevoie de mine să raspund, eu am nevoie de dv să mă întrebaţi.

Deci asocierea a fost un proces natural, n-a fost greu.

Nu. Sunt mulţi care cred că sunt buricul pământului, că nu au nevoie de asociaţi, dar şi cel mai mare bogat, cel mai mare magazin are nevoie de clienţi. Cel care are 100.000 dolari vine la unul care are 10 milioane de dolari; unul cumpară mai mult, altul mai puţin, dar fără aceşti clienţi nu poate să-şi vândă marfa – deci el e asociat cu ei. Săracul cu bogatul, unul are nevoie de celălalt. Avem noi un proverb în limba araba, care se regăseşte şi în limba romănă, care spune ceva în genul “dar din dar se face rai”. Noi spunem când dai cuiva un ajutor, dai din pâinea lui Dumnezeu pe care ti-a dat-o, tu oferi din ce ţi-a dat. Trebuie să dăruieşti din suflet. Eu când dăruiesc fără interes, consider că această dăruire este naturală.

Cum vi se pare dv că se comportă România cu străinii ei?

România sau românii?

Să zicem românii...

Românii, în primul rând suferă de o lipsă de informare. Este într-un fel normal, deoarece România a fost într-o perioada de timp mai îngrădită, ca să spun aşa. Era normal să privească anumite societăţi, anumite persoane care au venit în România cu o anumită reţinere, cu suspiciune. Datorită informaţilor greşite primite de-a lungul timpului era normal să existe anumite conflicte. Dar prin valorile deţinute de poporul român şi România: generozitate, ospitalitate, respect, păinea şi sarea – aceste valori sunt în comun cu societăţile din Orientul apropiat, din lumea araba şi lumea islamică. Aceste valori au fost suficiente pentru a elimina orice suspiciuni şi primirea informaţiilor directe prin dialog – cald sau rece – a fost faptul principal care a eliminat aceste suspiciuni şi lipsa de încredere.

Aşa cum ştiţi, acest interviu va fi publicat în revista “Migrant in Romania”. Dv sunteţi un migrant în România de succes. Care ar fi mesajul câtre cei care o să citească acest interviu?

Mesajul meu este unul singur. Cine vrea să se integreze nu trebuie să se decidă că vrea să se integreze. Trebuie să simtă că s-a integrat cu ceilalţi. Dacă tu simţi că eşti integrat cu oamenii cu care trăieşti, restul este uşor, vine de la sine. Dacă tu simţi reţinere, e bine să clarifici lucrurile, să vorbeşti. Ce ai tu în cap să-i spui celui din faţa ta! Să cauţi calea dialogului mereu, care începe cu un cuvânt, nu calea conflictului, care începe cu o bătaie sau cu o palmă!

Multumesc pentru sinceritatea şi deschiderea cu care mi-aţi acordat acest interviu!